Revoluția în #Colectiv. LIVE

„Ai întinerit!”, îmi spune unul dintre confrații jurnaliști – pe care îl simpatizez pentru talentul său la scris, el însuși foarte tânăr – dintre cei pe care-i întâlnesc, aseară, în Piața Universității. O spune aproape serios, deși îmi trag, vizibil, după mine, un picior îmbătrânit devreme. Apoi, îi înțeleg remarca: „Îți aduci aminte de revoluție”, îmi spune iar.

E drept că da. Am umblat aseară, din nou, pe mijlocul bulevardului. M-am dus până la vechea linie a „baricadei de la Inter”, în dreptul străzii Batiștei, unde am îngenuncheat, în ”89, cântând, fără să ne auzim, „Deșteaptă-te, române!”.

Acum, acolo un grup de tineri frumoși, care scandau „Unitate!”. Mi s-au părut atât de calmi, și totuși atât de hotărâți; atât de puternici în liniștea lor; atât de luminoși în seara asta, hotărât, revoluționară.

Ce clare erau chipurile lor, față de revoluția noastră încrâncenată, violentă, speriată, convulsivă, deși habar n-aveam ce e aia revoluție. De lupta pe viață și pe moarte, din 21 decembrie 89, de care unii „revoluționari” de azi habar n-au că a existat. De revoluția spontană, imensă, fără întoarcere, chinuitoare, furată, confiscată, deturnată, compromisă.

Până azi!

În seara asta am fost, din nou, la revoluție. O revoluție a bunului simț; o revoluție a tinerilor europeni; o revoluție născută din moartea colegilor de generație, comisă de „corupția care ucide”.

Această moarte, această îngrozitoare incinerare colectivă, a fost lacrima care a umplut paharul umilinței lor. Iar de aici, nu mai există cale de întoarcere. Din toată experiența trăirilor mele pe mijlocul bulevardului, între Universitate și Teatrul Național, de-a lungul anilor, aceasta este cea mai curată, mai adevărată, mai impresionantă revoltă, prin decență și seriozitate.

Nu mai există scandări triviale. Nu mai există galerii pestilențial-violente. Nu mai există pietre smulse din caldarâm, zbutându-ți periculos, peste țeastă. Nu mai există bețivi îngălați, manipulatori perverși, scandalagii, provocatori, revoluționari plătiți cu ora, steaguri întinse pe asfalt, pe care le culegi ca pe simboluri pierdute, și le îndeși la sân, nu mai există jandarmi, care aleargă, lovesc și urlă înfiorător.

Există, în schimb, decență, cumințenie, maturitate, liniște. Și o forță care te face să vibrezi.

O viață revenită din moarte.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK –MARIAN SULTĂNOIU